Domenico Piro, la sua storia...
Domenico Piro detto “Duonnu Pantu” (1660-1696) sacerdote, ebbe ingegno vivacissimo ed è l'archetipo della licenziosità dialettale calabrese. Dietro il poeta dialettale è un mondo paesano che si libera con la facezia (il poeta appartiene a una brigata parentale di uomini colti che motteggiavano con estro) e con il tema fallico dal peso dell'autorità, dei condizionamenti culturali. Caratteristica del Piro (che fu incarcerato dal vescovo Gennaro Sanfelice) è il coraggio di porsi originalmente questi problemi culturali e di affrontarli con un punto di vista assolutamente originale.
Muore alla fine del XVII secolo come testimonia il suo epitaffio posto nella chiesa di S. Stefano di Aprigliano e dettato dal fratello Isidoro, padre dell’ordine dei Minimi
Il tesoro di DUONNU PANTU
Si narra che se un prete a cavallo di un gallo fosse riuscito a percorrere, per intero, la scala interna della casa di “Duonnu Pantu” (l’antico palazzo dei “Notari”, sito nel casale delle “Pira” –più precisamente ‘Mpericasale-), avrebbe trovato un tesoro ivi nascosto. “Duonnu Pantu”, al secolo don Domenico Piro, è universalmente conosciuto – e apprezzato - per la sua opera in vernacolo. Su di lui si raccontano diversi gustosi aneddoti. Un primo riguarda la sua passione per il vino. Il Vescovo venuto a conoscenza di questa sua debolezza gli impose un bicchiere a pasto. Il “Pantu”, per tutta risposta, tagliò il collo ad una damigiana e ne fece il suo bicchiere. Si racconta, inoltre, che per ovviare ad una ordinanza del Vescovo sull'età delle “perpetue” ( che doveva essere superiore ai 50 anni) si faceva accudire da due formose “quatrarelle” di 25 anni ciascheduna. Si racconta, infine, che mentre era in punto di morte, due amici andarono a fargli visita. Costoro si intrattennero dal “Pantu”, parlando sottovoce del più e del meno. Quando la discussione cadde su donne di facili costumi, “Duonnu Pantu”, riacquistando lucidità, pronunciò le sue ultime parole famose: “mmiscatimicce puru a mie!…”
Quarant'anni de cunnu...
Quarant’anni de cunnu a tie fau filu, jire ‘sti quattru jurni mo a lu culu; fratiellu miu, bisogna diretulu, me spagnu ca si propriu cipiarulu.
Cancia carrera, amicu, muta stilu, refrigeriu te sia l’acchiettarùlu e lu cunnu, chi sprieji, ‘mbucchisìlu, ppe’ sue castiju, lu picune sulu.
Mera, mannaja nente, stai tapile?! Cùomu t’ha ‘nciotarratu ssu cutale! Mìegliu cce avissi fattu ‘nu vurpile? Dimme: cc’è rre, papa o cardinale, o persuna chi sia menza civile chi nun pigli lu statu buzerale?
Cunneide
Ahi! chi vo de duppie nu sgalàsciu, terrena ccu difise e vestiàme, e gioje e perne ed uoru, argientu e rame a butta-fàsciu!
Io, quannu àju nu granu[i] a stu cusciàle, para ca pùortu supra nu perù, criditimìlu nu’ nne vùogliu cchiù de puntuale.
De castùoru, amuèr e scarlatinu si nne vèstinu prùopriu li vuccìeri e li crapari fàzzinu quartieri sutta nu pinu!
A mie nu giaccu de lana crapina m'è na gran clame, nu paludamientu, e me pare nu granne adurnamientu jìre 'n purcina.
Jisti a de Pinnu
Jisti a de Pinnu, all’àutu timparune, cce benedica! Cuomu na livrea; vidiute apuollu, chillu segnurune, ppe te scuntare ‘mpacchiau na carrera. Assettaute a la frunte nu vasune, ficete pizzu a risu e bona cera; e na musa ch’esciu de nu fruntune, de làuru te ‘nfrascau na pinnacchiera. Fore mal’uocchiu! Fai viersi a lu vulu! avantatinne e ‘ncricca lu mustazzu ca le muse curtiggianu a tie sulu! E mo chi si puetune, anzi puetazzu, famme na rima a stu grupu de culu e nu suniettu a stu curmu de cazzu.
Cazzeide
Quannu jurìa la bella età de l'ùoru, chi a Saturno li figli secutaru, tannu lu cunnu valìa nu trisùoru, era musca ogni figlia de craparu. stàvanu tutti cùomu frati e sùoru ccu’ tuttu ca durmìanu a nu pagliaru: regnava allura la semplicitate, l'amure de Platune e l’unestate. Era nu tìempu chi li furracchiuni stàvanu 'nzeme ccu’ le furracchiole; jìanu cugliennu ppe’ chilli timpuni mazzi de rose e mazzi de viole, de suli a suli ppe chilli cavuni trippiànnu e facìennu crapiole. O ca cc'era malizia o gelusìa! Ma tutte avìanu salva la pudìa! Era nu tìempu chi li furracchiuni stàvanu 'nzeme ccu’ le furracchiole; jìanu cugliennu ppe’ chilli timpuni mazzi de rose e mazzi de viole, de suli a suli ppe chilli cavuni trippiànnu e facìennu crapiole. O ca cc'era malizia o gelusìa! Ma tutte avìanu salva la pudìa!
Tannu si cc'era nu poveru schìettu, nun sapiti, cussì ‘n'ugna bisgattu, facìadi assai dintra nu filicièttu rumpìa quattr'ova e se facìa n'attrattu. Mannava de le càscie de lu piettu nu suspiru, ùocchijannu mattu mattu; ed era veramente ‘na cosazza liccàre ìna tanticchia de pisciazza!
Sulu santu Imenèu[i] lu paciàle appiccicava la lampa d'amure, illu dava, piatusu, a lu cutale spiritu, forza, pacienza e valure; tannu nun se rumpìa nu pettinale s'illu prima nu’ n'era l'auture; a la mugliera lu maritu sulu spruguliava lu festicchiarùlu.
Canzuna
Fratimma dice ca nun vale l’uoru, ca ccu lu litteratu nun cc’è paru; Io lu vorra trovare nu trisuòru ppe dire buonanotte a lu livraru! Ca sette savii de la Grecia fuoru e tutt’i uottu de fame crepare. E si n’autru annu e si nun muoru, o chianchieri me fazzu o tavernaru.
A pruvista
Vistu chillu chi dice Duonnu Crapa, ‘mperò si nun ne gapa, cummannàmu, ed uordine mannamu ccud’effiettu chi li se dia riciettu a ssa vaglìa [i], po’ ca lluocu desìa de fare stanza.
Tamen sta circustanza si cce ‘mpizza: chi minti la canizza a lu citrulu [ii], nun jaccassi lu culu [iii]a quarchi schetta; nnè mancu a donna netta pùozzi jjire, nun la fazzi venire ‘nfranzisata.
Sulu quarchi minchiata vaji dannu sempre de ‘nquannu ‘nquannu a la mucciàccia, pattu, chi quannu spàccia, lu tirassi, acciò nu’ la ‘mprenassi, arrassusìa, ca pue ne sciurterìa rumure e danni.
Lu mumuriale
Lu sacerdùotu duonnu Crapiuolu o, cuomu tutti vuolu, Crapiune, divutamente espune lu desire, chi ha de si nne jire ad Apriglianu, no ppe’ fine prufanu, ma divinu:
ppe’ jire lu matinu a lu Casale, lèjere a lu missale chi sulìa, e servire a Maria cùomu cummene, e fujìre le zene de lu munnu;
nnè numinare cunnu mai ‘n etìernu ca ne porta nu piernu intra lu core, ca se ritrova fora ppe’ ‘ncugnare, quanvis se credìa fare cosa bona.
Mo chi la fama sona ca illu è tristu, lu viji Gesù Cristu unniputente s’illu veramente avìa peccatu.
È vìeru c’ha chiavatu lu cutale dintra lu pettinale de Marotta e le deze na botta de martiellu, ma vistu Prosperiellu ccu Jennaru subitu cascularu li cugliuni.
|
|